Între ani, adevărul nu cere rezoluții
Între ani, adevărul nu cere rezoluții, ci un spațiu în care să poată ieși la suprafață
Sfârșitul de an are un ritual aproape automat. Ne așază în fața unui bilanț, apoi ne împinge, mai blând sau mai dur, spre promisiuni pentru anul care vine. Ne uităm la ce n-am făcut, la ce am greșit, la ce „ar fi trebuit” să fie altfel. Apoi încercăm să corectăm viitorul prin rezoluții.
Este firesc. Și, probabil, inevitabil. Oricât ne-am spune că „nu mai facem planuri”, că „lăsăm lucrurile să curgă”, mintea umană caută direcție. Caută sens. Caută o formă de ordine. Așa apar rezoluțiile.
Întrebarea reală nu este dacă le faci. Ci din ce stare le faci.
Când rezoluțiile se nasc din tensiune sau anxietate
De multe ori, rezoluțiile nu se nasc din claritate, ci dintr-un disconfort tăcut. Din senzația că nu e bine să rămânem prea mult cu ceea ce este. Din dorința de a scăpa de neliniște, de vinovăție, de sentimentul că „am rămas în urmă”.
În această stare, graba pare motivație, presiunea pare claritate, iar schimbarea pare salvare. Dar rezoluțiile create din tensiune poartă în ele exact energia din care s-au născut. Devin rigide, obositoare sau greu de susținut. Nu pentru că nu ai voință, ci pentru că direcția nu vine dintr-un contact real cu tine.
Anxietatea nu este doar o emoție. Este un mod de a funcționa și de a lua decizii. Când acționezi din anxietate, mișcarea există, dar direcția lipsește. Te muți dintr-o formă în alta, fără să te apropii cu adevărat de tine.
În astfel de momente, nu schimbarea ajută cel mai mult, ci oprirea. O pauză suficient de reală încât să poți simți din ce loc interior pornește impulsul de a schimba ceva.
Autenticitatea nu se construiește. I se permite să apară.
Suntem obișnuiți să credem că autenticitatea este un obiectiv: ceva ce atingi dacă muncești suficient la tine. Dar, în realitate, autenticitatea nu apare prin efort suplimentar, ci prin renunțarea la adaptarea constantă din frică.
Nu prin a deveni altcineva.
Ci prin a înceta să fugi de ceea ce este deja viu în tine.
Când rezoluțiile pornesc din acest loc, ele nu mai sunt corecții, ci expresii naturale ale unei direcții deja simțite.
O întrebare înainte de orice rezoluție
Înainte să îți formulezi promisiunile pentru anul care vine, oprește-te o clipă. Nu ca să decizi mai bine, ci ca să simți din ce stare apare dorința de schimbare.
Alege un moment al zilei în care să nu faci nimic timp de 5–10 minute. Fără muzică, fără telefon, fără intenția de a „observa corect”. Doar stai și lasă să existe această întrebare, fără să cauți imediat un răspuns:
„Această rezoluție vine din frică sau din claritate?”
Observă ce se întâmplă în corp când te gândești la ea. Dacă apare grabă, tensiune sau presiunea de a „trebui”, e posibil ca rezoluția să se nască din neliniște.
Dacă apare spațiu și o liniște firească, poți să observi direcția care este deja acolo.
Un gând de final, ca un cadou
Nu ești în întârziere.
Nu ai ratat ceva esențial.
Nu trebuie să devii altcineva pentru a fi pe drumul tău.
În zilele dintre ani, nu e nevoie să decizi totul. Claritatea reală nu vine din urgență, ci dintr-o liniște care știe deja unde merge. Viața nu îți cere planuri. Îți cere doar să nu te mai îndepărtezi de tine.
Astfel, rezoluțiile nu sunt problema. Starea din care le creezi face diferența.