Am inceput terapia cu Andreea acum cateva luni, poate o jumatate.Am dat de ea si de Psihologie Cuantica cautand pe Google un psihoterapeut fiindca simteam nevoia nu sa fac terapie ci sa vorbesc cu cineva.Ceea ce m-a facut s-o aleg din lista de psihologi propusa de Psihologie cuantica a fost faptul ca a facut facultatea la Iasi, locul in care am crescut si am facut si eu facultatea.Si am ales-o in ideea ca am aveam nevoie de ceva sigur si palpabil, ceva de care sa-mi sprijin alegerea si acel lucru a fost faptul ca macar partial ea cunostea mediul si spatiul din care veneam.La prima sedinta am venit in cap cu ideea de terapie inspirata de filmul In Deriva de pe HBO cu Marcel Iures in rolul unui psihoterapeut care are de infruntat niste cazuri foarte dificile.Si-mi spuneam in minte n-are cum sa fie la fel de intens ca in film, ca in filme sunt doar clisee siropoase puse acolo cu scopul de a induce anumite emotii privitorului, si oricum, imi spuneam psihologia e o pseudo-stiinta in care nimic nu e sigur si in care pentru a afla trebuie efectiv sa cauti prin intuneric, fara nicio directie si mai mult riscand sa nu obtii niciun rezultat.Si cu toate am zis totussi sa intru in cabinet.Cumva o parte din temeri mi s-au spulberat cand am cunoscut-o pe Andreea, am dat de un om cald si deschis, cel putin asa mi s-a parut la prima vedere, iar aceasta prima impresie avea sa mi se confirme.Insa o parte din temerile mele au reaparut in momentul in care am vazut locul in care urma sa facem terapia, canapeaua, servetelele, paharul cu apa toate erau acolo si eu nu ma puteam gandi decat la faptul ca totul e extrem de cliseic si tot ce-mi doream era ca nu cumva si terapie sa fie ca intr-un film prost. Si totusi in momentul in care am inceput sa vorbesc mi-am dat seama ca viata e mai intensa decat orice film si ca toate lucrurile din cabinet isi aveau rostul lor.Chiar de la prima sedinta am experimentat atacurile de panica, lacrimile, durearea, frica si nesiguranta si cumva prin toate astea Andreea a patruns ca o raza de lumina in intuneric si a reusit sa-mi dea putere sa-mi infrunt sentimentele si angoasele.De atunci au trecut cateva luni bune si acum nu-mi mai pot imagina viata fara terapie, fara discutiile cu Andreea.De ce? Ei bine, la intrebarea asta mi-am raspuns chiar aseara in timp ce eram la cinematograf si ma uitam la un film despre Neil Armstrong, primul astronaut ajuns pe luna.Catre finalul filmului e o scena in care Neil dupa ce face primii pasi pe luna se indreapta catre marginea unui crater vulcanic in care arunca o bratara apartind fiicei sale care a fost rapusa la doar 6 ani de o boala incurabila, prin aceasta scena regizorul reusind sa simbolizeze renuntarea si-n acelasi accepatarea durerii.Si-n timp ce vedeam scena asta gandul meu s-a dus catre discutiile cu Andreea si atunci mi-am dat seama ca asta face ea ma ajuta sa arunc pietrele si etichetele pe care le car in fiecare zi, ma invata sa infrunt durerea si sa accept afectiunea celor din jur,ma ajuta sa vad lumea cu alti ochi, de fapt intr-un fel ajut un handicapat afectiv sa se vindece.Nu stiu daca o sa reusesc asta pana la capat dar stiu ca prin ajutorul am o sansa mult mai mare de reusita mult mai mare decat daca as incerca s-o fac singur.Asadar ceea ce vreau sa spun e ca la terapie alaturi de Andreea am invatat ca viata bate filmul, ca viata e mai frumoasa si mai intensa decat filmul.Si pentru asta o sa-i fiu recunoscator toata viata si as vrea ca intr-o zi sa descoper un mod prin care sa pot multumi asa cum trebuie cuiva care ti-a schimbat viata dar pana atunci nu pot decat sa spun din toata inima:MULTUMESC ANDREEA!
Adaugat de: Andrei
